Sfânta Faustina: țesând pânza sfințeniei

Pentru a-și realiza planul său de iubire și milostivire față de oamenii din al treilea mileniu, Dumnezeu a ales-o pe umila și curajoasa sf. Faustina Kowalska și a pregătit-o treptat pentru a îndeplini sublima misiune. În anul 1938, sr. Fausina a auzit înlăuntrul ei aceste cuvinte: „...te trimit pe tine întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc oamenii care suferă, ci doresc să-i vindec și să îi strâng la inima mea îndurătoare...” (Jurnal, p. 522).

De-a lungul celor treisprezece ani petrecuți în cadrul congregației Surorilor Fericitei Maria a Milostivirii, sr. Faustina a locuit în diverse mănăstiri ale Institutului, îndeosebi în cele din Varșavia, Cracovia, Plock și Vilnius. Acești ani de viață religioasă au fost presărați cu haruri extraordinare: „revelații, viziuni, stigmate ascunse, participarea la patimile Domnului, harul de a citi în sufletele oamenilor, harul profeției și harul rar al logodnei și al nunții mistice, contactul viu cu Dumnezeu, cu sfânta Maria, cu îngerii, cu sfinții, cu sufletele din purgatoriu”.
Cea mai mare dorință a sr. Faustina a fost să atingă sfințenia. Punea această dorință deasupra tuturor celorlalte, profitând de orice împrejurare folositoare, fie ea fericită sau dureroasă, scoasă în calea sa de bunătatea divină.

Viața sa, deși părea obișnuită ochiului omenesc, era luminată și însuflețită de o profundă și continuă legătură cu Dumnezeu: „Oh, viață cenușie și monotonă, câte bogății sunt în tine! Nici o oră nu seamănă cu cealaltă, de aceea cenușiul și monotonia dispar, când privesc orice lucru cu ochiul credinței. Harul divin dăruit mie cu generozitate în această oră, nu se va repeta în ora următoare. Îmi va fi dăruit și în ora următoare, dar nu va fi același. Timpul trece și nu se mai întoarce niciodată. Ceea ce conține în sine, nu se va schimba niciodată: Dumnezeu îl sigilează cu pecetea lui pentru eternitate” (Jurnal, p. 33).
Aspira către perfecțiune tinzând mai ales să îndeplinească mereu voia lui Dumnezeu: „Harurile sunt doar o podoabă a sufletului, dar nu formează nici substanța, nici perfecțiunea acestuia. Sfințenia și perfecțiunea mea constau într-o strânsă legătură cu voința lui Dumnezeu”.
Ea, care în cei treisprezece ani de viață religioasă a îndeplinit îndatoririle de bucătăreasă, grădinăreasă și portăreasă și alte treburi umile, într-un climat mai mult ostil decât familiar, nu a ascuns truda zilnică a sufletului său în aspirația către perfecțiune: „Încep ziua luptând și o închei luptând. Abia înlătur o piedică, și în locul ei apar alte zece care trebuie depășite, dar nu mă mâhnesc din această pricină, căci știu bine că aceasta este vremea luptei și nu a păcii. Când sălbăticia bătăliei depășește puterile mele, mă arunc ca o fetiță în brațele Tatălui Ceresc și am încredere că nu voi pieri... În fața celor mai mari dificultăți și opreliști nu-mi pierd seninătatea interioară, și nici echilibrul exterior și asta îi descurajează pe adversari. Răbdarea în fața opreliștilor întărește sufletul” (Jurnal, p. 239).
Cunoașterea și contemplarea misterului Milostivirii divine generează în ea o atitudine de credință filială în Dumnezeu și de milă pentru aproapele. A scris în Jurnal: „Isuse, fiecare dintre sfinții tăi reflectă în sine una dintre virtuțile tale; eu doresc să oglindesc inima ta milostivă și plină de îndurare. Milostivirea ta, o Doamne Isuse, este întipărită în inima și în sufletul meu ca o pecete și ăsta va fi semnul meu distinctiv în viața aceasta și în viața de apoi” (p. 418). Tot în Jurnalul ei, sr. Faustina scrie: „Simt o durere teribilă când observ suferințele aproapelui. Toate durerile aproapelui se repercutează în inima mea; port în inimă neliniștile lor, încât mă doare fizic. Aș dori ca toate durerile să cadă asupra mea, pentru a aduce ușurare aproapelui” (p. 365). Iată până la ce punct de contopire duce iubirea atunci când este după modelul iubirii lui Dumnezeu!

Din cartea SFÂNTA FAUSTINA KAWALSKA. Mesagera Milostivirii Divine

V-ar putea interesa și:
Mic jurnal. Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu - autor sf. Faustina Kowalska

Numele lui Dumnezeu este milostivirea. Un dialog cu Andrea Tornielli - autor Papa Francisc

Milostivirea infinită a lui Dumnezeu - autor fericitul Giacomo Alberione

Devoțiuni în cinstea Milostivirii lui Dumnezeu sau cultul Divinei Îndurări

Chipul milostivirii. Mic tratat despre milostivirea divină și omenească – autor Raniero Cantalamessa



Sfânta Gemma Galgani: mistica Pătimirii lui Isus

Gemma, (1878-1903, Lucca – Italia), este o tânără adânc încercată în trup și suflet. Ajunge să fie marginalizată din punct de vedere social din cauza falimentului economic al familiei odinioară înstărite şi este lipsită de afecțiunea rudelor celor mai apropiate în urma unui șir impresionant de decese în familie. Ea însăşi va suporta boli dureroase ce o vor ţine la pat un timp îndelungat. Din copilărie, se simte chemată să se consacre Domnului, însă tănăra va rămâne laică consacrată cu voturi private.
Isus a binecuvântat-o cu experiențe mistice unice și impresionante, printre care amintim darul stigmatelor. Isus, Fecioara Maria, îngerul păzitor, sf. Gabriel al Maicii Îndurerate îi cereau Gemmei să se sacrifice pentru frații aflați departe de Domnul. Isus i-a spus de nenumărate ori: „Trebuie să trăiești numai pentru păcătoși!” Tănăra moare în 1903, la vârsta de 25 de ani. La 2 mai 1940 este declarată sfântă de papa Pius al XII-lea.

Să citim mărturia pe care o dă Gemma în trei momente importante ale vieții ei: vom descoperi care este cel mai mare dar pe care i l-a făcut Isus; apoi vom fi martorii scenei primirii stigmatelor și vom fi alături de această mireasă a lui Isus răstignit în ultimele sale zile de viață: Săptămâna Mare.

În timpul Săptămânii Sfinte din 1989, Gemma este favorizată cu conversații lăuntrice și viziuni ale lui Isus răstignit. Iată ce-i scrie Gemma îndrumătorului ei spiritual:

„Între tip ajunsesem în Săptămâna Sfântă, era miercuri; confesorul a crezut că o să fac o spovadă generală, după cum doream de multă vreme; a ales chiar acea seară de miercuri, târziu. Isus prin milostivirea lui infinită m-a făcut să simt o durere puternică pentru păcatele mele și iată în ce fel. Joi seară am început pentru prima dată să fac Ora Sfântă. Simțeam o durere atât de mare din cauza păcatelor mele încât am trăit zile la rând de martiriu. Am petrecut întreaga oră rugându-mă și plângând; (…); durerea continua. La scurt timp, am simțit cum mă reculeg toată (…). Părinte drag, mă aflam în fața lui Isus răstignit chiar atunci. Sângera prin toate părțile. Mi-am plecat imediat privirile, și acea priveliște m-a tulburat mult; mi-am făcut semnul sfintei Cruci; după acel moment de tulburare, s-a instalat imediat liniștea în sufletul meu. Dar continuam să simt și mai puternic suferința pentru păcatele mele; nu am mai ridicat niciodată ochii ca să-l privesc pe Isus: nu am mai avut niciodată curaj (…). «Fiica mea», mi-a spus, «vezi, aceste răni le-ai deschis tu pe toate prin păcatele tale; dar acum liniștește-te, căci le-ai închis pe toate prin suferința ta. Nu mă mai răni. Iubește-mă, așa cum eu te-am iubit mereu. Iubește-mă!», mi-a repetat de mai multe ori. Acel vis s-a destrămat și am revenit în mine însămi; din acel moment, am început să simt o mare oroare față de păcat (cel mai mare har pe care mi l-a făcut Isus). Rănile lui Isus au rămas atât de adânc întipărite în mintea mea, încât nu s-au șters niciodată”.

Isus răstignit și înviat dorește să fie iubit de tânără în mod total, așa cum el însuși iubește. Isus dorește să devină și ea victima iubirii pentru mântuirea păcătoșilor. Ajungem astfel la data cea mai importantă din viața Gemmei: 8 iunie 1899, ziua când aceasta va primi darul stigmatelor:

„Era seară: dintr-odată, (…) simt o durere lăuntrică pentru păcatele mele; dar era mai puternică decât alte dăţi; aproape am simțit că mor. După acest episod, simt cum mi se concentrează toate puterile sufletului: intelectul nu cunoștea decât păcatele mele și jignirea adusă lui Dumnezeu; memoria mi le amintea pe toate și îmi arăta toate chinurile pe care Isus le îndurase ca să mă salveze; voința mă făcea să le urăsc pe toate și să promit că vreau să sufăr orice ca să le ispășesc. (…).
Reculegerea lăuntrică a fost urmată, în curând, de răpirea simțurilor și m-am trezit în fața Mamei mele cereşti.(…) Aceasta a spus: «Isus, fiul meu, te iubește foarte mult și vrea să-ți ofere un har; oare vei putea fi demnă de el?» În nimicnicia mea, nu știam ce să răspund. A mai adăugat: «Eu îți voi fi mamă, tu îmi vei fi o fiică adevărată?» Și-a deschis mantia și m-a acoperit cu ea.
În acea clipă, a apărut Isus, cu toate rănile deschise; dar din acele răni nu mai ieșea sânge, ci un fel de flăcări de foc care, într-o clipă, mi-au atins mâinile, picioarele și inima. Am simțit că mor, că mă voi prăbuși. Dar Mama m-a susținut, fiind acoperită în continuare cu mantia ei. Câteva ceasuri am rămas în acea poziție. Apoi Mama m-a sărutat pe frunte și totul a dispărut, iar eu m-am trezit în genunchi pe jos, dar mai simțeam încă o durere puternică la mâini, la picioare și în inimă”.
Mai trec câteva ceasuri până când își revine în simțiri: „Mi-am dat seama că din părțile acelea pe care le simțeam puternic curgea sânge. (…). Durerile și chinurile acelea, în loc să mă apese, îmi dădeau o stare de pace desăvârșită. (…) Durerile m-au ținut până la ora 3 din ziua de vineri, de sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus”.

Începând cu data de 18 martie 1903, episoadele extatice au început să devină tot mai rare, până când au încetat complet. Sosise „noaptea întunecată, întunecată”. Medita fragmente din evanghelii, recita psalmi (…). Exclama frecvent: „O Isuse, ai milă de mine…, ai milă de o păcătoasă pentru care ți-ai dat viața. Sunt un rod al patimilor tale, sunt o mlădiță a rănilor tale. Isuse al meu, milostivire! Isuse, nu mă părăsi!”
Tânăra se oferă ca jertfă pentru binele Bisericii: aceasta era vocația și misiunea ei specifică. Gemma experimentează în trup și în suflet gustul amar al deznădejdii și al umbrei morții: era coborârea în infern, preludiul învierii. Se găsea pe Calvar, dar mai trebuia să fie răstignită cu mirele ei de sânge.
În Vinerea Sfântă, pe 10 aprilie, Gemma i-a spus prietenei ei: „Nu mă părăsi până când nu sunt bătută în cuie pe cruce. Trebuie să fiu răstignită cu Isus: Isus mi-a spus că fiii săi trebuie să fie răstigniți”.
La sfârșitul vieții, a simțit lăuntric, până la capăt, deznădejdea crucii. Nu putea fi altfel pentru o adevărată mireasă a unui Rege răstignit, mort părăsit pe cruce. În singurătatea crucii se consuma legătura lor de iubire.
Cu câteva ceasuri înainte de a-și da duhul, a luat crucifixul în mâini și, ținându-l la nivelul ochilor, privindu-l, a spus: „Vezi, o Isuse? Nu mai pot! Dacă asta este voința ta, ia-mă!” Apoi a ridicat ochii spre icoana Fecioarei și a adăugat: „Maică, îți încredințez sufletul meu! Spune-i lui Isus să arate milostivire!” La un moment dat, și-a dat ultima suflare calmă și liniștită, în timp ce din ochi i-au curs două lacrimi. Era ora 13,45 din Sâmbăta Sfântă, 11 aprilie 1903. Deja de la miezul zilei clopotele din toate clopotnițele din Lucca vestiseră cu solemnitate Paștele: învierea lui Isus. (Înainte de Reforma liturgică, vestea învierii era dată la miezul zilei).

Din cartea „Sfânta Gemma Galgani - Mistica Pătimirii lui Isus" – Editura Pauline, 2019

Venerabila Tecla Merlo: marea decizie

Să dăm picioare Evangheliei: ca să alerge şi să se răspândească. Aş vrea să am o mie de vieţi pentru a le închina acestui nobil apostolat!  Aceste cuvinte le spunea des Teresa Merlo, una dintre cele mai puternice şi geniale personalităţi feminine din prima jumătate a secolului al XX-lea. Prin credinţa şi inteligenţa ei, s-a implicat, sub directivele fericitului Giacomo Alberione, într-o activitate până atunci de negândit, dar care, în prezent, este în mod oficial recunoscută de Biserică şi încurajată. La 4 decembrie 1963, Papa Paul al VI-lea a aprobat şi a promulgat decretul asupra mijloacelor de comunicare socială „Inter mirifica”: publicaţiile, cinematografia, radioul, televiziunea şi alte instrumente asemănătoare trebuie să contribuie la răspândirea gândirii creştine. Teresa Merlo, la abia 20 de ani, sub îndrumarea părintelui Alberione, a dat un prim avânt apostolatului realizat cu mijloacele de comunicare socială, adoptând chiar acele instrumente menţionate în decretul „Inter mirifica” şi a reuşit, de-a lungul vieţii ei, să combine în mod armonios cele două dimensiuni: contemplativă şi activă.

Născută la 20 februarie 1894 la Castagnito (Cuneo - Italia), Teresa provine dintr-o familie care înflorea şi creştea ca multe altele: Giovanni, Teresa, Costanzo şi Carlo sunt rodul iubirii lui Ettore Merlo şi a Vincenzei Rolando. Costanzo va fi preot, iar Teresa soră. Bunica Teresei va spune despre ea: „Această copilă, în viaţa ei, va face un mare bine”.

Carlo Acutis: Nu eu, ci Dumnezeu!

„Este adevărat că lumea digitală te poate expune la riscul închiderii în tine însuți, al izolării sau al plăcerii goale. Dar nu uita că există tineri care și în aceste domenii sunt creativi și uneori geniali. Este cazul tânărului venerabil Carlo Acutis” (Papa Francisc – Christus vivit 104). Papa oferă astfel tinerilor, ca model de sfințenie, un adolescent de cincisprezece ani, născut în 1991 și mort în 2006 datorită unei leucemii fulminante... un băiat care „n-a căzut în capcană!” (Papa Francisc - Christus vivit 106).
Un adolescent cu mulți prieteni și multe pasiuni: studiul, sportul, voluntariatul cu oamenii străzii, activitatea de catehet, pasiunea pentru jocuri video și pentru informatică. Un adolescent cu o viață normală care a descoperit un mare prieten: pe Isus. Această întâlnire i-a marcat viața.
Trupul lui Carlo se află la Assisi, în Santuario della Spogliazione (Sanctuarul Dezbrăcării) unde, cu opt secole în urmă, un alt tânăr (care va deveni sfântul Francisc) s-a dezbrăcat de toate averile sale pentru a trăi unica bogăție în Isus.
Carlo Acutis a fost declarat fericit la data de 10 octombrie, 2020.

Sfântul Augustin: cât timp voi spune mânie?

Sf. Augustin (354-430), care a fost episcop al orașului african Ippona, nu departe de Tagaste, unde s-a născut, a fost unul dintre cei mai mari protagoniști ai culturii occidentale. Augustin a îmbrățișat credința creștină în urma unei convertiri extraordinare. După el, omul are în inimă o neliniște care îl împinge către Dumnezeu: privind în interiorul său, fiecare își dă seama că Dumnezeu este cel care l-a creat și că doar întorcându-se la El își va găsi împlinirea și fericirea adevărată. În acest drum, un ajutor important poate veni din partea filozofiei, dar credința va fi cea care îl va lumina în mod definitiv pe om și îi va da răspunsurile pe care inima sa le dorește.

Vom reda mărturia pe care o dă sf. Augustin în „Confesiuni” în capitolul al VIII-lea care relatează pasul decisiv, faimoasa scenă din grădină în care acesta povestește cum a fost străfulgerat definitiv de har.