Stânca

În Biblie, stânca trimite, în general, la înălțimile stâncoase ce se înalță deasupra întinderilor aride, transmite o senzație de soliditate și de salvare ce ne face să ne gândim la ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă omului.

Simbolul stâncii definește, într-un anumit sens, până și identitatea lui Dumnezeu, existența sa pentru noi: „Domnul Dumnezeu este o Stâncă veşnică” (cf. Is 26,4; Dt 32,4; Ps 31,3). „Binecuvântat să fie Domnul, stânca mea!” (Ps 144,1); „Tu eşti tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele” (Ps 89,27). Dumnezeu „este Stânca; lucrarea lui este desăvârşită, căci toate căile lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi nu este în el nedreptate, El este drept şi nepărtinitor (cf. Dt 32,4).

Casa

În Biblie, termenul „casă” are mai multe sensuri: de la casă ca și locuință – adică cort, construcție, palat – la familie, pământul propriu, poporul lui Israel numit „casa lui Iacob” sau „a lui David”. În Noul Testament, casa lui Dumnezeu este Biserica, constructorul este Cristos, iar creștinii, uniți cu el prin botez, sunt templu/casa unde locuiește Isus. Toate aceste semnificații evocă experiențe de siguranță, de tandrețe, de solidaritate, de apartenență, de relație, de siguranță a vieții.


În Vechiul Testament, casa este locul în care se locuiește, dar este și familia. Abram părăsește casa tatălui său, adică familia (Gen 12,1); casa lui Iacob, adică poporul, este invitată să meargă în lumina Domnului (cf. Is 2,5); Domnul a binecuvântat casa egipteanului datorită lui Iosif (Gen 39,5). Pentru evreii care fugeau din Egipt, casa este pământul promis; pentru expulzați, aflați departe de patrie, casa coincide cu întoarcerea în propriul pământ. Templul este casa în care locuiește Dumnezeu. Regele David, care își construise un palat, dorește să construiască o casă pentru Dumnezeu, adică un Templu în care să se afle gloria lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului său căruia îi dă o casă, adică o descendență, după cum explică profetul Natan (2Sam 7,4-16). Casa lui Dumnezeu este poporul pe care și l-a ales: „Nu tot aşa este cu slujitorul meu Moise. El este credincios în toată casa mea” (Num 12,7).

URECHEA

Termenul ureche indică un organ fizic important care, datorită ascultării, elimină ceea ce este străin și creează relații constructive. În Biblie, termenul este menționat de 122 de ori la singular (cf. Gen 15,26; 1Sam 2,22; Is 50,4; Mt 10,27) și de 105 la plural (cf. Dt 29,3; Dt 31.11; Fap 11,22).
Și animalele au ureche (Pr 26,17). În mod simbolic, chiar și Dumnezeu are ureche (cf. Ps 102,3) deoarece este mereu atent să-l asculte pe cel care suferă, care-l invocă (Ps 34,16; 1Pt 3,12) și care se întoarce la el cu o inimă sinceră (Idt 4,13). Urechea este un dar pe care Dumnezeu îl face persoanei umane („Urechea care aude şi ochiul care vede, pe amândouă Domnul le-a făcut.” - Pr 20,12) prin care l-a făcut capabil să asculte și să înțeleagă, adică să priceapă în profunzime. De fapt, putem auzi fără să înțelegem: „Oare nu deosebeşte urechea cuvintele şi cerul gurii nu gustă mâncarea?” (Cartea lui Iob 12,11; cf. Cartea lui Iob 13,1). În Noul Testament, urechii care ascultă îi corespunde expresia „Cine are urechi, să asculte!” (cf. Mt 11,15; 13; 13,43; mc 9,23). Apocalipsul avertizează de opt ori: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor!” (2,7.11.17.29; 3,6.13.22; 13,9).

FOCUL

În simbolul focului, Dumnezeu se revelează ca Cel Sfânt, Judecătorul, cel care luminează, purifică și transformă inima omului; în experiența creștină, acesta este pus în legătură cu acțiunea Duhului Sfânt, care operează în Biserică, arde frica și aprinde iubirea.
În Biblie, termenul foc este folosit des atât în sens propriu, cât și cu valența sa simbolică. În traducerea greacă din Septuaginta, termenul este întâlnit de 490 de ori. Semnificația simbolică face referire, pe de o parte, la judecata lui Dumnezeu ce purifică, distrugând răul și, în sens pozitiv, la manifestarea sa ce cheamă la o vocație și reînnoiește inima omului. Dacă simbolul focului cu referință la Dumnezeu indică amenințare, judecată și purificare, folosit cu privire la persoana umană, evidențiază sentimente și pasiuni puternice (Ct 8,6-7; Sir 9,8), pasiunea pentru adevăr (Gen 20,9), păcatul (Sir 8,10), situația de persecuție (Ps 118,12), furia și cearta (Sir 28,10), nedreptatea (Is 9,17), crima (Sir 11,32; 22,24).

Mai multe articole...