A-l căuta pe Dumnezeu la şcoala iubirii Pr. Loris Maria

Înainte de toate, doresc să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru vocaţia monastică: acesta este cel mai mare dar pe care mi l-a făcut după cel al vieţii. Am intrat în mănăstire acum 19 ani, când aveam 28 de ani. Dar istoria mea vocaţională a început cu câţiva ani înainte, în timpul studiilor în seminarul diecezei di Fano şi a celor doi ani când am fost vicar într-o parohie.

Cum am ajuns într-o mănăstire trapistă? În tinereţe nu ştiam nimic despre călugări şi, cu atât mai puţin, despre trapişti. Dar Dumnezeu a dispus şi a pregătit fiecare lucru. Totul a pornit de departe, cu multe semne mici şi întâlniri ce m-au orientat către această consacrare definitivă într-o viaţă claustrală, în tăcere şi singurătate.

Voi povesti doar un mic episod, ce aparent va putea părea banal, dar pe care, în istoria mea, îl recunosc ca fiind un moment semnificativ. În primul an de seminar, în timpul unei zile de reculegere într-un schit, am găsit bomboane pe a căror hârtie era scris: „Trapişti-Fratocchie” şi m-am întrebat, cu o anumită curiozitate, cine sunt aceştia.

Câţiva colegi au comentat spunând că aceştia erau călugării de clauzură dintre cei mai austeri şi radicali, şi că se ridicau în inima nopţii pentru a se ruga. Ceva s-a aprins în mine. M-am hotărât să-i cunosc mai îndeaproape, frecventându-i pentru anumite perioade de timp şi împărtăşind viaţa cu ei. Astfel am perceput că doar Dumnezeu putea să-mi umple viaţa. Acest gen de viaţă corespundea celei mai profunde dorinţe a inimii mele: de a-l urma pe Cristos, dăruindu-mi viaţa în rugăciune şi în ascundere împreună cu fraţi care doresc să trăiască Evanghelia.

Mereu m-a atins expresia sfintei Tereza de Lisieux care scria: „În inima Bisericii, mama mea, voi fi iubirea, astfel voi fi totul”. Călugărul de clauzură, pentru mine, este iubirea care crede, speră, luptă şi adoră în deşert, la marginea zgomotului lumii. Dar călugărul nu este un egoist care se gândeşte la contemplaţia sa. În această iubire, credinţă, speranţă, luptă şi adoraţie, este inclus fiecare om care devine, astfel, frate şi tovarăş în călătoria către Tatăl ceresc. Simt foarte adevărată, în mica mea experienţă, zicala lui Evagrio: „Despartă-te de toţi pentru a fi unit cu toţi”.

Nu-mi ajungea preoţia? De ce să caut altceva? Când am experimentat, prin har, cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, am dorit să fac din această relaţie nupţială cu Dumnezeu ceva absolut, exclusiv pentru întreaga viaţă: „Măsura iubirii constă în a nu avea măsură” (sf. Bernard). Ca preot, în parohie, puteam ajunge la un anumit număr de persoane; ca călugăr, scufundându-mă în Dumnezeu prin oferta vieţii mele şi prin rugăciunea neîncetată, pot ajunge la toţi. În această societate marcată de utilitarism, întrebarea pe care o auzim mereu este: „La ce serveşte? La ce-mi serveşti?” Călugărul, în mod paradoxal, nu serveşte la nimic: este misiunea purei gratuităţi; vieţi risipite, asemenea Mariei care a risipit un vas de nard de mare preţ pentru a unge picioarele lui Isus: „Şi casa s-a umplut cu parfumul miresmei” (In 12,3). Existenţa noastră de călugări este profeţie ce spune printr-o tăcută şi elocventă mărturie: Dumnezeu există şi este fericirea şi destinul ultim al omului şi al lumii.

pr. Loris Maria Tomassini

pentru alte informaţii poţi vedea site-ul: www.trappisti.org

revista Se vuoi