Poarta

În Vechiul Testament, Domnul iubește porțile Sionului deoarece acestea păzesc poporul pe care el și l-a ales. El face puternice porțile Ierusalimului pentru a rezista la atacurile dușmanilor: „Preamăreşte-l, Ierusalim, pe Domnul, laudă-l, Sion, pe Dumnezeul tău! Căci el întăreşte zăvoarele porţilor tale” (Ps 147,12-13). Credinciosul, pentru a intra în templu, cere să i se deschidă poarta: „Deschideţi-mi porţile dreptăţii ca să intru şi să-l laud pe Domnul! Aceasta este poarta Domnului: cei drepţi vor intra prin ea” (Ps 118,19-20).
În Noul Testament, simbolul porții este frecvent: Lc 11,5-8; Lc 13,23- 27.29.30; Mt 7,13; Ap 3,8; Ap 3,20; Ap 4,1; Ap 20,1-3. Poarta permite accesul către împărăția lui Dumnezeu, dar este o poartă strâmtă (Mt 7,13-14; cf. Lc 13,24-26) deoarece cere să se trăiască stilul lui Isus de viață. Aceasta se închide celor care trăiesc, ca în parabola fecioarelor nechibzuite, în neglijență și iresponsabilitate (Mt 25,10-12). În Faptele Apostolilor, fraza „poarta credinței” (Fap 14,27) indică primirea Evangheliei de către păgânii care intră într-o relație de credință. Apostolul Paul, prin simbolul porții, indică noile posibilități de evanghelizare ce se dorește să se deschidă (cf. Col 4,3) sau ce s-au deschis deja (cf. 1Cor 16,8-9). Poarta indică și inima închisă: „Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).
Un text fundamental pentru simbolul sau metafora porții este parabola bunului păstor (In 10). Isus o spune pe când se afla în apropierea templului din Ierusalim, a cărui porți erau admirate, și se definește pe el însuși ca fiind unica poartă: „Eu sunt poarta oilor” (In 10,7). Definindu-se poartă, transferă asupra persoanei sale funcția de acces într-un loc sigur și familiar, și posibilitatea de a ieși din acesta ca expresie a libertății. Isus, spre deosebire de poarta templului, permite intrarea nu doar într-un loc sacru precum templul, ci intrarea în comuniune cu el. Persoana sa glorificată este noul templu al lui Dumnezeu. Ioan face aluzie la asta încă de la începutul evangheliei sale (cf. In 2,13-14). Așa cum, în Vechiul Testament, ajungerea la poarta Ierusalimului însemna să fii deja în cetatea sfântă (Ps 122,2), tot astfel cine primește medierea lui Isus se află deja în comuniune cu Dumnezeu. Simbolul porții, cu bogatul său fundament în Vechiul Testament, descrie într-un mod excelent medierea unică a lui Isus pentru mântuire. El este mijlocitorul mântuirii (poarta) și este mântuire în persoana sa (templul).

De știut:
Patriarhul Iacob visează o scară ce face legătura între pământ și cer. Uimit de această viziune, exclamă: „Aceasta este poarta cerului!” (cf. Gen 28,17). Această expresie, unică în Vechiul Testament, amintește numele orașului Babel, ce înseamnă „poarta lui dumnezeu”. În Evanghelia lui Ioan, această scară, poarta cerului, este Isus care deschide accesul la Tatăl (In 1,51).