Steaua

Simbolul biblic al stelei se găseşte în Vechiul Testament, în mod deosebit, în Cartea Numerilor, în episodul cu măgăriţa care vorbeşte, ce îi aparţinea lui Balaám. Acesta, la ordinele lui Balac, regele din Moáb, duşmanul poporului Israelit, trebuia să blesteme poporul Israelit, ajuns la intrarea ţării promise.

Regele Balac i-a ordonat lui Balaám: „Acum vino, te rog, să blestemi pentru mine poporul acesta, căci este mai puternic decât mine; poate că îl voi putea bate şi-l voi izgoni din ţară, căci ştiu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat şi pe cine blestemi tu este blestemat” (Num 22,6).
Balaám, după unele rezistenţe, cedează şi porneşte la drum pentru a pronunţa blestemul asupra lui Israel. Dar Îngerul Domnului s-a aşezat în drum ca să i se împotrivească (cf. Num 22,22). El nu îl vede pe Îngerul Domnului, însă îl vede măgăriţa sa: „Măgăriţa l-a văzut pe Îngerul Domnului stând în drum cu sabia scoasă în mână; s-a abătut din drum şi a luat-o pe câmp” (Num 22,23). Balaám şi-a bătut măgăriţa ca s-o aducă la drum, da ea, în ciuda loviturilor se culcă sub Balaám şi începe să vorbească: „Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit mereu până în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?” (Num 22,30).

Balaám înţelege că însuşi Dumnezeu este împotriva sa, iar măgăriţa ascultă de Dumnezeu. Din mag, datorită măgăriţei sale care întrezăreşte semnele lui Dumnezeu, devine profet şi spune o binecuvântare lungă asupra viitorului poporului lui Dumnezeu: „Îl văd, dar nu acum, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacób, un sceptru se ridică din Israél. Străpunge hotarele lui Moáb şi îi nimiceşte pe toţi fiii lui Set. Îl va lua în stăpânire pe Edóm şi îl va lua în stăpânire pe Seír, duşmanii lui. Israél va acţiona cu putere” (Num 24,17-18). Steaua pe care Balaám o vede că răsare din Iacób face referire la David care va deveni regele poporului lui Israel, supunând popoarele din Moab şi Edom.
În Noul Testament, evangheliştii Luca şi Matei înţeleg că acea stea îl priveşte pe Isus, adevăratul Mesia, regele păcii. Luca afirmă că: „Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui Davíd, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacób pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1,32-33). Evanghelistul Matei asociază steaua care îi conduce pe magi cu regalitatea lui Isus. Steaua i-a condus pe magi din Orient către Ierusalim pentru a-l adora pe regele Iudeilor. Aceştia îi spun regelui Irod: „Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm” (Mt 2,2). Când Irod îi trimite către Betleem „iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până când, venind, s-a oprit deasupra [locului] unde era copilul. Când au văzut steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare” (Mt 2,9-10). Steaua care conduce la Isus este Isus însuşi.
În Cartea Apocalipsului, Isus înviat se autodefineşte steaua, dar având calitatea nouă a învierii: „Eu, Isus, l-am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească acestea înaintea voastră şi înaintea Bisericilor. Eu sunt rădăcina, neamul lui Davíd, steaua care străluceşte, aceea de dimineaţă” (Ap 22,16). Isus, descendent a lui David, rege adevărat, este steaua luminoasă a dimineţii, cea mai strălucitoare care precede zorii zilei lui Dumnezeu. Aşa cum prima stea de pe cer aprinde lumina zilei, astfel şi Isus, prin învierea sa, a aprins deja ziua care nu va mai avea sfârşit.

De ştiut:

  • Profeţia lui Balaám (Num 24,2-7.15-17b) este unul dintre textele propuse de liturgia catolică pentru Advent în ziua de luni din a treia săptămână, anul B.
  • Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru vorbeşte despre Isus înviat ca despre steaua dimineţii: „Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2Pt 1,19).

 

Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)