Scrisoarea către Efeseni este o scrisoare circulară adresată tuturor creştinilor pentru a-i întări în valorile şi angajamentele vieţii noi oferite de Cristos, depăşind tentaţia sincretismului religios.

Paul se prezintă ca un prizonier, dar al lui Cristos (3,1; 4,1). Întemniţarea sa socială este consecinţa alegerii sale radicale pentru Cristos care l-a cucerit şi l-a trimis să-l vestească tuturor (Fil 3,12). Scrisoarea către Efeseni – deuteropaulină – are multe asemănări cu Scrisoarea către Coloseni. Ca şi în aceasta din urmă, în Scrisoarea către Efeseni Paul manifestă o preocupare serioasă pentru mentalitatea sincretistă ce se răspândea şi-i dezorienta pe creştinii din secolul I către valori non-creştine; dar, spre deosebire de Scrisoarea către Coloseni, în această scrisoare Paul tratează această problemă într-un mod mai liniştit şi cu ulterioare aprofundări teologice.

Mai mult decât o scrisoare adresată unei comunităţi concrete, Scrisoarea către Efeseni este „o circulară” sau „o enciclică” trimisă – aşa cum spune textul – tuturor creştinilor: „toţi cei care îl iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos” (6,24). Structura conţinutului este clară: între prezentare (1,1-2) şi saluturile finale (6,21-24) este corpul scrisorii introdus la rândul său de o solemnă binecuvântare iniţială (1,3-14).

Considerată în mod tradiţional ca făcând parte din grupul „scrisorilor din prizonierat”, Scrisoarea către Coloseni se crede că a fost scrisă de un colaborator sau discipol al lui Paul. Scrisoarea se concentrează asupra primatului lui Cristos. În el se află plinătatea răscumpărării şi reconcilierii omului cu Dumnezeu (1,19.20)

Scrisoarea către Coloseni împreună cu Scrisoarea către Efeseni fac parte din cel de-al doilea grup de scrisori atribuite sfântului Paul. Sunt numite scrisori deuteropauline deoarece sunt succesive celor şapte scrisori atribuite sfântului Paul. Se diferenţiază de acestea prin stilul solemn şi uneori elevat; prin termeni noi, ca de exemplu: a pironi, a face pace, „a căuta cele de sus”... 

Datorită acestor caracteristici, se consideră că autorii sunt discipoli fideli ai lui Paul.

De un caracter afectuos şi colocvial, aceasta aparţine grupului de scrisori numite „din prizonierat”. Conţine două perle din epistolarul paulin: celebrul imn cristologic (2,6-11) şi frumoasa exortaţie la deschiderea culturală: „toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte...” (4,8).

A fost definită „scrisoarea care este mai mult decât o scrisoare” deoarece Paul, în aceasta, vorbeşte cu atitudinea unui prieten, altor prieteni. Nu este uşor de precizat unde şi când a scris-o. Părerile studioşilor sunt diferite. Unii, bazându-se pe comunicarea frecventă cu comunitatea din Filipi, care i-l trimite lui Paul pe Epafrodit iar apostolul îl trimite comunităţii pe Timotei, propun oraşul Efes. Aşadar, în timpul celei de-a treia călătorii misionare. Paul a trăit doi ani în acest oraş şi a avut diverse conflicte cu efesenii. El însuşi aminteşte că la Efes şi-a riscat viaţa (2Cor 1,8). Alţii, însă, bazându-se pe faptul că Paul scrie din închisoare, sunt de părere că este vorba despre Roma, când apostolul vine în acest oraş pentru a fi judecat de tribunalul roman.

Această primă scrisoare se naşte după ce Paul primeşte veşti bune despre purtarea tesalonicenilor. În ea, apostolul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţa, speranţa, caritatea pe care tesalonicenii le exprimă în mod concret, prin fapte. Tot aici, Paul face referire la cea de-a doua călătorie misionară şi la predica sa de la Tesalonic.

Evanghelistul Luca, în Faptele Apostolilor, povesteşte că Paul, în cea de-a doua călătorie misionară, după ce a evanghelizat oraşul Filipi, a fost constrâns să fugă datorită unei violente persecuţii ce s-a declanşat împotriva misionarilor. Acesta ajunge la Tesalonic. Locuitorii oraşului îl primesc, se lasă atinşi de predica lui şi se convertesc. Curând, ajung acolo şi adversarii lui Paul. Apostolul fuge încă o dată. Merge la Bereea şi, de aici, ajunge la Atena. Gândul său este îndreptat către tesalonicenii care fuseseră deschişi să primească Evanghelia, dar cărora nu le terminase de predicat Vestea cea Bună.