A mă forma om: conştiinţa

Omul păcătos se fereşte de mustrare şi după voia lui îşi va afla potrivire. Bărbatul cel de sfat nu va părăsi cugetarea; iar cel străin şi trufaş nu se va teme de frică, chiar dacă va face ceva fără de sfat. În tot lucrul crede sufletului tău, că aceasta este paza poruncilor. (Sir 32,18-19.23)

1. Conştiinţa este însuşi sufletul meu; ea este atentă în a-mi pondera şi a-mi conduce cu judecată activitatea, atât cea internă cât şi cea externă. Este capacitatea de a mă apleca asupra mea însămi pentru a-mi studia emoţiile şi a judeca dacă este permis sau interzis ceea ce tocmai doresc să fac.
Este ecoul vocii lui Dumnezeu care se reflectă în sufletul meu. Este adevărata viaţă umană; este cunoaşterea a ceea ce se face sau se omite; este o judecată practică care ne face să cunoaştem ceea ce trebuie făcut sau evitat. Mesagera lui Dumnezeu pusă în profunzimea fiinţei mele ce mă fereşte de vise urâte. Dacă cad, mă îndeamnă să mă ridic; dacă mă opresc, mă invită să-mi continui drumul; mă stimulează dacă mă descurajez; mă readuce la realitate dacă sunt lăudat.

2. Este un avertisment prietenos: „Fereşte-te de acea ocazie periculoasă; evită acel coleg şi acea lectură; abandonează acea distracţie; vigilează asupra gândurilor şi a inimii; rezistă primelor scântei a patimilor”. Omul în care vorbeşte conştiinţa este fericit; în schimb, este nefericit cel care nu-i mai aude vocea!
Este o frână puternică. În momentul ispitei, când natura noastră ar dori să urmeze anumite dorinţe puternice, conştiinţa o domină, o opreşte, o supune, împiedică căderi fatale.
Conştiinţa nu-l abandonează nici pe omul învins şi murdar de noroiul păcatului: îl face să audă încă remuşcările, îl invită să facă acte de reparare: chiar dacă ar fi pe patul de moarte.
Este stimul: pentru cei păcătoşi şi cei drepţi; îi zguduie pe cei neglijenţi şi adormiţi: „De ce lăsaţi nefolosiţi talanţii? De ce trăiţi o viaţă fără roade?”
Este încurajare pentru cei demoralizaţi; readuce la viaţă speranţa în inimile descurajate: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Ez 33,11). Harul şi puterea sunt pentru cine se roagă; iar cine se roagă, se va mântui.

3. Am auzit de atâtea ori această voce intimă în momentele de tăcere sau de durere: „Fii evlavios; încearcă să ai mai mult zel; urcă mai sus cu viaţa ta; trăieşte în mai multă intimitate cu Isus”.

Examen de conștiință:

Câtă importanţă am dat vocii conştiinţei mele?

Propunere:

Mă voi reculege deseori; voi face tăcere în jurul meu pentru a auzi vocea intimă a conştiinţei.

Rugăciune:

Doamne, eu recunosc în conştiinţă vocea ta care se face auzită în profunzimea fiinţei mele: pentru a mă apăra de visele deşarte; pentru a mă ridica dacă am căzut; pentru a mă împinge dacă mă opresc; pentru a mă susţine în slăbiciune.
O Doamne, fă să fiu docil vocii tale după cuvintele pe care le-ai spus: „O, de aţi asculta astăzi glasul lui: «Nu vă împietriţi inimile»” (Ps 95,8).

Din cartea Scurte meditaţii pentru fiecare zi din an, de părintele Giacomo Alberione