Paradisul

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,1-3).

1. Paradisul este starea fericirii supreme în care îngerii buni şi oamenii drepţi se bucură de posesia supranaturală a lui Dumnezeu. Doar în această stare este satisfăcută, în mod deplin, orice dorinţă şi orice sete de adevăr, de bine, de bucurie. Întreaga creaţie nu ar putea niciodată să ne satisfacă această dorinţă. În Paradis, sufletul, pătruns de harul divin, dobândeşte putere divină şi, prin urmare, în mod supranatural, îl va cunoaşte pe Dumnezeu, îl va iubi pe Dumnezeu şi se va bucura de Dumnezeu aşa cum însuşi Dumnezeu se cunoaşte, se iubeşte şi se bucură de el însuşi.
Sufletul nu îl va vedea pe Dumnezeu prin intermediul creaturilor, ci direct, faţă în faţă.

Acesta va fi atât de mult atras de Dumnezeu încât va elimina tot ceea ce este preocupare, iubire de sine pentru a-l iubi numai pe El; sufletul va trăi doar din Dumnezeu, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu: „Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Dumnezeu este fericit în sine. Sufletul, în Cer, făcut părtaş de natura divină, devine părtaş şi de fericirea lui Dumnezeu.

2. Vederea lui Dumnezeu se dobândeşte prin intermediul credinţei. Lumina credinţei merită lumina gloriei. Credinţa ne face să credem toate Adevărurile revelate de Dumnezeu. Credinţa este primită la Botez, creşte prin studiul Bibliei, al Catehismului etc. şi se exercită prin fapte.
La posesia şi iubirea lui Dumnezeu se ajunge prin împlinirea voinţei divine. Aşadar, să acceptăm poruncile lui Dumnezeu, Tatăl nostru bun: dându-le, el caută doar binele nostru. Apoi, să acceptăm voinţa sa divină ce se manifestă în ceea ce Dumnezeu permite sau dispune pentru viaţa noastră. El are în vedere mereu fericirea noastră veşnică.
Se va bucura de fericirea lui Dumnezeu cine, pe pământ, îl va căuta din toată inima. În mod special: cel căruia îi face plăcere să se întreţină cu Dumnezeu în rugăciune, meditând Cuvântul său şi făcând adoraţia euharistică; cel care iubeşte să vorbească cu Dumnezeu în mod familiar şi, în mod special, cine îl primeşte cu adevărată evlavie pe Isus în sfânta Împărtăşanie, cine caută unirea divină şi familiaritatea intimă cu Domnul în reculegere şi în celula propriei inimi.

3. „Cred în viaţa veşnică”. Învăţătorule divin, trimite-l pe Duhul Sfânt asupra mea pentru ca să cred tot mai mult. În cer sunt aşteptat de Dumnezeu, de Isus Cristos, de Sfânta Fecioară Maria, de sfinţi. Sunt cetăţean al Cerului; aici mă găsesc temporal; călătoresc spre Paradis. Acolo este locuinţa mea veşnică.

Examen de conștiință:

Manifest prin cuvinte şi fapte credinţa mea? Iubirea mea se exprimă prin fapte? Sunt în pace atunci când împlinesc voinţa lui Dumnezeu? Iubesc să stau în compania lui Isus?

Propunere:

Voi încerca să trăiesc îndemnul sfântului Paul: „Căutaţi cele de sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ.” (Col 3,1-2)

Rugăciune:

Doamne, te rog să-mi măreşti credinţa şi să mă ajuţi să trăiesc conform credinţei mele.
Doamne, dă-mi harul de a te iubi din toată inima şi mai presus de orice altceva pe tine care eşti Binele infinit şi fericirea mea veşnică.
Doamne, atrage-mă tot mai mult la tine; fă-mă cu totul al tău; ia-mi în posesie toate facultăţile.
Astfel voi avea inima îndreptată mereu spre Cer!

Din cartea Scurte meditaţii pentru fiecare zi din an, de părintele Giacomo Alberione