Astăzi, în sărbătoarea Corpus Domini, să cerem trei haruri: credință euharistică, viață euharistică, pietate euharistică.
1. Să cerem harul de a crește în credința euharistică; să credem în misterul de iubire care este Euharistia. Totul din tabernacol! Să avem o minte unică cu Isus euharistic!
2. Să cerem harul de a trăi o viață euharistică. Fie ca întreaga zi, întreaga viață să graviteze în jurul euharistiei.
3. Să cerem o pietate euharistică. Să obținem de la Sfânta Liturghie, de la sfânta împărtășanie, de la vizitele pe care le facem lui Isus euharistic maximul rod.
Un pericol – în special în ceea ce privește împărtășania - este acela de a dezvolta doar o parte: pietatea euharistică. În schimb, este necesară o devoțiune completă: să ne unim cu Isus cu mintea, cu voința, cu inima, cu trupul. Împărtășania trebuie să ne transforme. Nu trebuie să spunem doar: „Doamne, eu îți ofer”, ci „Eu mă ofer... ”. După Împărtășanie, să reînnoim dăruirea noastră lui Dumnezeu. Să-i oferim întreaga noastră ființă, în mod special:

Sfântul Iosif ni-l dă pe Isus și ne aprinde inima de iubire pentru Isus din două motive: deoarece el îl cunoaște pe Isus și dorește să ni-l facă cunoscut și pentru că el l-a iubit pe Isus cu o iubire arzătoare și vrea ca și noi să-l iubim.
De asemenea sf. Iosif a avut misiunea de a-l prezenta lumii pe Isus împreună cu Maria: când au venit păstorii și magii, l-au găsit pe pruncul Isus împreună cu Maria și Iosif; Isus este prezentat la Templu de Maria și Iosif; Isus iese în afara granițelor Palestinei, iar Iosif îi este alături pentru a-l apăra; se întoarce la Nazaret, iar Iosif are grijă de el; când Isus, la vârsta de doisprezece ani, dă primul semn al misiunii sale divine, acolo sunt Maria și Iosif. Virtuțile intime, familiale pe care Isus le practica în căsuța din Nazaret, Iosif le exercita împreună cu el.
În cer, pe lângă celelalte misiuni, sf. Iosif o are și pe aceea de a ne ajuta să intrăm la școala lui Isus, de a ne iniția în iubirea sa, de a ne învăța imitarea virtuților sale ascunse și umile.

Viața interioară este iubirea pentru realitățile spirituale, este grija față de propriul suflet. Este munca ce se face pentru a crește în virtute, pentru a face examenul de conștiință dimineața, la prânz și seara. Constă în a face propuneri bune după primirea sfintei Împărtășanii, în a ne aminti și reînnoi propunerile făcute la ultima spovadă; în a ne întreba des: „Progresez la nivel spiritual sau merg înapoi?”
Cine are o viață interioară se comportă asemenea Mariei: vorbește puțin, reflectează mult. Veghează asupra gândurilor, a limbii, a fanteziei; nu se oprește asupra lucrurilor inutile; este recules. Îi edifică pe cei care îl ascultă, încearcă mereu să conducă discuția asupra lucrurilor bune, vorbește cu umilință, nu face lucrurile pentru a se face văzut sau din obligație; dorește să participe cât mai des la Sfânta Liturghie, să se împărtășească.

Veșnicia depinde de momentul morții. Pe patul de moarte sunt multe dificultăți. Când moartea este precedată de boală, muribundul este cuprins de amintirile din trecut, de teama judecății lui Dumnezeu, de neliniștile sufletului și de durerile bolii. Pe lângă aceasta, diavolul vine în grabă la el cu furie, știind că-i mai rămâne puțin timp pentru a câștiga acel suflet. Când moarte vine pe neașteptate, datorită unei boli subite sau a unui accident, sau chiar în timpul somnului, este imposibilă o pregătire în apropierea acestei clipe. Și chiar atunci când moartea este precedată de boală, deseori bolnavul își ignoră starea datorită unor circumstanțe diverse sau îi este greu să primească sacramentele. Atunci, câtă nevoie este de sfântul Iosif, protectorul celor aflați în agonie!

Iosif a avut o moarte sfântă. În primul rând, deoarece a fost asistat de Isus și de Maria care i-au sugerat gândurile cele mai frumoase și sentimentele cele mai sfinte! Apoi, deoarece viața lui Iosif a fost cea a omului sfânt! Iosif, „fiind drept”, a acumulat continuu comori în Cer. El a fost protectorul fidel al Mariei; a împlinit cu sfințenie misiunea de tată a lui Isus. L-a iubit doar și mereu pe Domnul cu toată inima sa. Prin urmare, în momentul morții era mângâiat de gândul trecutului său; și avea speranța cea mai sigură a unei întâlniri plăcute cu Tatăl Ceresc. De aceea se poate spune despre el: „Iată cum moare omul drept!” Moartea celui sfânt este prețioasă în ochii lui Dumnezeu!